YOUTH CULTURE IN GLOBAL CINEMA (University of Texas Press, Austin 2007)

Un volum amplu ce reuneste articole abordand diverse produse cinematografice avand ca subiect tinerii din unghiuri variate: arii geografice foarte diferite sau pur si simplu aspecte ale existentei lor sociale, ce ofera suprpriza descoperirii unor titluri extrem de tentante, a unor autori foarte putin cunoscuti, insa din pacate si foarte greu de gasit pentru vizionare. Filme mai vechi sau mai noi, aproape nestiute dintr-un motiv sau altul(diferente culturale, limba)si care sunt pe picior de-a fi uitate.

Articolele care mi-au atras atentia in mod special (marturisesc ca nu am parcurs inca in intregime volumul) sunt evident cele referitoare la o serie de topice cum ar fi : tematica queer, fundamentalismul religios, rebeliunea anilor `50 in SUA, sau, unul din mai vechile si persistentele mele interese, filmul spaniol.
Claudia Preckel semneaza un frumos si concis eseu despre "imaginea tinerilor islamisti in Egipt si India". Analiza sa are in centru doua pelicule foarte greu de gasit (fac totodata apel la bunatatea celor care probabil le detin, de-a nu fi egoisti - sic!), si anume: Al-Abwaab al-moghhlak -THE CLOSED DOORS (Egipt,1999) al regizorului Atef HETATA, nascut in 1956, student candva al faimosului Youffef Chahine si provenind dintr-o familie de intelectuali cu viziuni largi, tatal sau Sherif - un celebru activist pentru drepturile civile, iar mama sa una dintre cele mai cunoscute activiste feministe din Egipt.
"ca si parintii sai, spune Preckel, Atef Hetata lupta constant importiva influnentei crescande a fundamentalismului islamic in Egipt." (cap.9/pag.145)
The Closed Doors are in centru un tanar surprins intre datoria religioasa si cea de-a isi intretine familia al carei figura patriarhala este absenta, cat si maturizarea sexuala si puternicul conflict cu mama sa.
Cel de-al doilea film comentat de Claudia Preckel este FIZA (India, 2000) - de Khalid MOHAMED, axat de asemeni pe povestea unei familii incomplete din Bombay (o mama vaduva cu o fiica si un fiu), a carei tragedie incepuse in urma cu cativa ani prin pierderea sotului intr-un conflict violent dintre Hindusi si Islamisti, accentuat in mod dramatic in prologul peliculei. Claudia Preckel observa accentul pus de autorii filmelor pe prortetizarea figurii materne puternice si tatalui absent, pe similitudinea personajelor masculine care esueaza in impingerea la extreme a insusirii rolului patriarhal al tatalui prin prizma fundamentalismului religios. Zugravirea educatiei inchistate, a abuzurilor si conflictelor ce decurg de aici in ceea ce priveste relatiile din interiorul familiei, sexualitatii, interactiunea rolurilor de gen intr-un climat al intolerantei. Autoarea conchide ca ambele pelicule "releva o imagine vie a suferintelor tinerilor islamisti din partea unei sistem al opersiunii, umilintei, violentei sexuale importiva femeii (...) in ambele filme se accentueaza ideea ca fundamentalismul islamic este puternic legat de o exagerare a masculinitatii (...) Usile constiintei libere si ale umanitatii sunt inchise de oameni mici cu vederi radicale care cred ca detin solutii la toate problemele politice si sociale (...) in filmele lor, Khalid MOHAMED si Atef HETATA pledeaza pentru redeschiderea acestor usi si pentru sansa tinerilor islamisti la un viitor mai bun." (cap.9/pag.155).
Nu mai insist foarte mult si asupra celeorlalte articole ale cartii, cu exceptia a doua dintre ele : cel referitor la imaginea adolescentilor in filmul spaniol recent, semnat de Santiago Fouz-Hernandez, care face o excelenta introducere asupra reprezentarii copilului in filmul spaniol post-franchist, oprindu-se asupra a trei pelicule : BARILLO (1998); EL BOLA (2000); KRAMPACK (2000). Povesti despre baieti din medii sociale diferite ce exploreaza universul prieteniei si al sexualitatii, al luptelor interioare si conflictelor familiale.
Ultimul text pe care trebuie sa-l evoc e cel al lui Stephan Tropiano, autor ce a consacrat o mare parte a activitatii sale pe problematica filmului queer. El porneste intr-o analiza a modului in care a fost privita, explicata, deformata si si supusa interdictiei - seductia homosexuala. Examineaza cu minutiozitate pentru acesta, ca intr-un veritabil studiu de caz - filmul ANDRES ALS DU UND ICH (Diferit de tine si de mine) RFG 1957, care este de altfel si sigurul film ce-a abordat problematica homosexualitatii in cinematografia germana pana in anii `70. Regizorul filmului este nimeni altul decat controversatul Veit HARLAN, cel care realizase in anii regimului hitlerist, sub stricta suprervizare a lui Goebbles - "Suss, evreul" / "Jud Suss", vadit antisemit si mistificator. Tropiano face o interesata incursiune asupra originilor homofobiei in societatea germana, a legaturilor ideologice ce au creat si au sustinut celebrul Paragraf 175. Filmul lui Veit este un document al persistentei miturilor mistificatoare anti-gay, al unor atitudini sociale intolerante ce au persistat cu mult dupa cel de-al Treilea Reich.

Volumul este un adevarat deliciu petru orice cinefil, mai mentionez pentru curiosi si amatori cateva titluri abordate in paginile lui: Rebel Without A Cause; Cidade de Deus; Elephant; The Dreamers sau Show Me Love.

(un)happy together

Deriva si incertitudine, trairi contradictorii razbatand din zbuciumul unei vieti infrigurate. Solitudinea fiintei intr-o aglomerata metropola, miracolul noptilor reci, cand in goana unui taxi, el e aproape si ai pe umarul cui sa pui capul.

In Happy togedther, banda sonora ar fi putut sa fie inexistenta, sau acoperita total de muzica, efectul magic, rostirea frapanta a adevarului vietii ar fi avut aceeasi concizie si acelasi farmec. Daruirea si neputinta, datoria si foamea trupurilor ce se cauta si se reunesc, intr-un fulgurant si magic dans in pasii unui tango de Piazzola... teme si momente ce compun tabloul sentimentelor intr-un film despre o dragoste altfel. Calitatile filmului sunt multe, muzica si modul de-a o dispune, caracteristic lui Wong Kar-Way (Caetano Veloso, Frank Zappa, Piazzolla), unghiurile stranii de filmare..etc... In concluzie, un film facut cu Sufletul.

Eloy de la Iglesia: un pionier uitat

Pentru cel putin doua filme, regizorul si scenaristul spaniol Eloy de la Iglesia (1944-2006) isi merita un loc in istoria cinematografiei spaniole post-franchiste. Pentru Placerile ascunse (Los placeres ocultos; 1977), si mai cu seama Deputatul (El Diputado; 1978). De la Iglesia se inscrie printre primii cineasti ce-au abordat o tematica queer dupa disparitia lui Franco. S-a spus ca avem de-a face cu un cinema "de tranzitie in toate sensurile - fiind o cronica a perioadei de trecere de la dictatura la democratie (...) si care descrie lupta eroului homosexual, emergenta unei noi figuri in filmul spaniol : barbatul gay care doreste sa se exprime, si sa vorbeasca despre sine" - (Paul Julian Smith). Daca pentru o buna perioada creatia sa a fost oarecum trecuta cu vederea, dupa anii ` 90 cei mai de seama comentatori ai filmului spaniol se vor apleca mai atent asupra unor aspecte semnificative din filmele sale. Astfel Marsha Kinder il include printre utilizatorii unui filon subversiv in melodrama spaniola, alaturi de Bunuel, Almodovar sau Bigas Luna, si explica succesul comercial prin "politizarea marginalitatii". Aceste doua filme propun curajos sa trateze problema homosexualitatii intr-o perioada in care, in Spania, "homosexualiatatea ramanea ilegala pana in 1979 (patru ani dupa moartea dictatorului) si chiar si dupa instalearea guvernarii democratice indivizii au putut fi persecutati si inchisi ca inainte"- (Alejandro Melero Salvador). Exista intre acestea doua filme un dialog, o legatura si continuitatea unui discurs. Daca in Placerile ascunse eroul este un bancher homosexual, un reprezentat al marii burghezii, in Deputatul aveam de-a face cu un erou hartuit politic in anii dictaturii din cauza apartenetei sale in studentie la organizatii comuniste, in prezent deputat al opzitiei de stanga. Si pentru unul si pentru celalalt, viata este asemanatoare, ralatiile sexuale sau amoroase lor sunt mereu tainuite, mereu marcate de incorsetarea unei mari discretii pentru a evita compromiterea statutului social. Astfel eroii lui De la Iglesia fac parte dintr-o tipologie a vulnerabilitatii si a clandestinitatii, situatie care pune semne de intrebare si cheama la gasirea de solutii. As spune ca Placerile ascunse este o drama, in timp ce Deputatul este o tragedie. Ca marxist, De la Iglesia vizeaza subversiv inechitatea dintre protagonistii celor doua filme, chiar daca isi releva pentru ambii simpatia. In finalul Placerilor ascunse, personajul principal este ne este prezentat intocmai ca la inceputul peliculei - ascultand muzica de cor in locuinta sa luxuoasa, insa in urma unui eveniment ce i-ar fi putut periclita slujba. Acesta pare sa ne tranzmita ideea ca eroul isi vede din nou de traiul sau tihnit, la fel ca si inainte, vrand poate sa ocheasca atuul claselor superioare..cat si placiditatea lor in fata implicarii sociale. La polul opus, Roberto Orbea, personajul din Deputatul, este pus in fata a doua problematici - persecutia politica si teama de-a fi compromis din cauza orientarii sale. Filmul prezinta afirmarea miscarii de stanga in Spania in paralel cu deziluzia si drama sentimentala a eroului. Iglesia mergand inspre final sa ne sugereze necesitatea unei abordari "revolutionare" si deschis asumate a reprezentativitatii dreptului de-a fi diferit. Roberto Orbea, in urma unei tragedii suferite va constientiza acutul acestui deziderat, ceea ce nu este valabil si pentru bancherul suficient sieşi din Placerile ascunse. Deputatul ramane insa superior prin intransigenta mesajului politic si a propunerii revendicative, regizoral mai riguros si imagistic mai rafinat - (remarcabila fiind scena aventurilor sexuale din automobilul eroului, in care tineri diversi se succed cu rapiditate prin taieturi de montaj).

O noua abordare...

O fantoma bantuie inca prin Romania - o nebuloasa imagine asupra homosexualitatii. Toate puterile bătrînei gandiri, au conlucrat la acesta cetoasa imagine: incepand de la precara oferta de lucrari a editurilor romanesti asupra homosexualitii - din care a rezultat o privare a societatii de abordarile cele mai recente ale diferitelor discipline stiintifice si umaniste asupra subiectului, fata de care ramane tributara in tarile vestice emergenta unei puternice miscari de emancipare in ultimii 35 de ani.
Temerara este, in contextul unui echivoc discurs al mass-mediei romanesti de dupa `89, contributia demistificatoare, lucida si obiectivista a sociologului Sorin Spineanu-Drobota cu volumul : "Homosexualitatea: normal sau patologic", publicat de editura Tritonic in anul 2005, tipararit insa din pacate intr-un tiraj de numai 500 de exemplare.
Axat pe o abordare din persectiva sociologica, in virtutea ideii ca homosexualii nu sunt doar : "o minoritate sexuala, ci si o minoritate sociala", autorul isi propune sa desfinteze "un univers dominat de mituri si clisee" dar si sa faca un "apel la toleranta generoasa". Volumul poate starni interesul pentru trecerea in revista, pertinenta si documntata a incercarilor de clasificarea de-a lungul vremii; de la antichitate si pana in zilele noastre, subliniand trecerea barierelor de gandire, a tabuurilor si a craselor erori din trecut. Si pana la expunerea clara si succinta a studierii problematicii pe fagasul funamentarii stiintifice si obiective din secolul XX.
Pe de alta parte as spune ca cea mai interesanta propunere a cartii este continuta in a doua parte, in capitolele referitoare la reprezentarea si perceptia sociala a homosexualitarii. Acestea ofera o pivire asupra problematicii gay in discursul presei romanesti in anii `90, cat si doua tablouri succesive privitoare la legizlatia si dezincriminarea relatiilor homosexuale in lume si in Romania, in forma unor mici istorice, insa amanuntit comentate si cu temeinicie documentate.
Cel referitor la dezicriminarea homosexualitatii in Romania este fara indoiala valoros pentru faptul ca informatiile cuprinse nu sunt deloc lesne de gasit. Parcursul anevoios al procesului de abrogare al articolului 200, socheaza dupa parerea mea. Sunt prezentate primele incercari de revizuire a articolului 200 incepute in 1993 la initiativa Comitetului Helsinki pentru Romania, in toamna aceluiasi an Guvernul inainteaza Senatului un pachet de reforma a codului Penal. Reactiile imediate sunt interesante de urmarit astazi. Ele vadesc o intoleranta inca violent manifestata, crasa ignoranta si o incapatanare fara marigini in pastrarea unei anacronice legi abuzive.
"Homosexualitatea trebuie sanctionata cu duritate. este antisociala. este, pur si simplu, o rusine." declara Emil Tocaci in Senat la inceperea discutiilor. ( Trebuie sa atrag atentia aici asupra a doua aspecte: in carte numele apare sub forma Emil Tocai, a se vedea pag: 117; dupa cum tot la aceeasi pagina suntem informati de apartenenta sa la grupul Civic-Liberal, eu inclin sa cred ca avem de-a face cu o gresala de tipar, fiind de fapt vorba de Emil Tocaci, ales senator în circumscripţia electorală nr.41 in 21 octombrie 1992 pe listele Convenţiei Democrate Române din partea formatiunii politice de la acea vreme Partidul Alianţei Civice, asa cum reiese de pe site-ul oficial al Camerei Deputatilor. Celalat aspect este ca incercand sa aflu cine a fost Emil Tocaci, am avut surpriza sa descopar ca acesta ingrozitoare si incalificabila afirmatie nu era facuta de un oarecare, ci de un ...profesor universitar, dupa cum aflam dintr-un articol din Ziua, ce anunta la 19 iunie 2007 decesul acestuia. Dar si mai mult, suprprinzatoare este atitudinea sa, cu cat venea din partea unei formatiuni politice cu vederi liberale.) Ministrul justitiei din acea vreme, Petre Ninosu spunea la randul sau: "Homosexualii, reprezinta cea din urma problema care ne preocupa". Pornind de la astfel de atitudinii este de inteles de ce drumul parcurs a fost ata de lung si dezamagitor. Ignoranta si intoleranta s-au reflectat in modificarile treptate aduse articolului, diferentele fiind nesemnificative, sporind echivocul ce aducea teren deschis abuzurilor politiei si speculatiei in instanta, mentinand in continuare o situtie albastra, doar presiunile exterioare ale cerintelor integrarii si alinierii la legislatia europeana urma sa schimbe situatia pentru membrii minoritatilor sexuale.
Intr-un articol din Tempo din aprilie 1974, Pier Paolo Pasolini recenzeaza salutar cartea francezilor Daniel & Baudry : Homosexualii. - ( P.P. Pasolini : Scrieri corsare, Polirom 2006) , avand vadite rezerve asupra convingerilor politice a autorilor, insa si o viziune pesimista, aceea a inutilitatii unui astfel de demers:
"aceasta carticica(...) nu poate fi inteleasa decat de elitele culte si deci tolerante: doar acestea sunt in stare, poate sa se eliberezede tabuul impotriva homosexualitatii, dat fiind ca mai sunt afectate de el. Masele in schimb, sunt destinate sa accepte si mai mult fobia lor biblica..."
l-am citat numai pentru a vedea ce ciudatenii intre Est si Vest, intre atunci si acum. Revizitand dupa 35 de ani statultul comunitatii gay in Europa Occidentala, nu putem spune ca efectele acestor atitudini si dezabteri a ramas fara ecou. In definitiv, nu doar masele trebuiesc trezite, atentionate si informate..necesitatea unor schimbari de atitudine este mai importata la alte nivele, asa cum Sorin Spineanu-Drobota pledeaza. Universitatea, mass-media si alte structuri ale societatii trebuie sa devina constiente de ceea ce in lumea libera s-a afirmat de multa vreme. Dar pentru asta trebuie sa ramanem pe pozitii ferme in apararea propriei noastre demnitati, pentru ca visele frumoase se pot spulbera usor. Batrana gandire, pe care o pomeneam in deschidere ca a pornit in haituiala unei inchipuite stafii care corupe natia, este conglomeratul unor forte intolerante, vocea amalgamata dintr-o multitudine de structuri: fie B.O.R. si alte confesiuni religioase (daca mai au loc sa respire pe langa BOR), fie partide politice conservatoare cu inflacarati tribuni ai ceausimului de ieri, preschimbati peste noaptea lui `89 in aprigi aparatori ai neamului cu Biblia in geanta; ori miscari de coloratura neo-legionara cu domni care se cred urmasii lui Codreanu. Toti cei ce-au ramas incrancenati intr-o obsesie de-a suprima tot ceea ce nu cunosc si nu inteleg, de-a se impotrivi oricarui lucru insolit, dar mai ales cei care nu pot intelege si accepta valorile de baza ale modernitatii. Adopatea acestor valori nu reprezinta in fond decat o justa revenire la vechile coduri penale romanesti anterioare anului 1937, care dupa modelul codului francez, nu incriminau homosexualitatea, in virtutea unei idei rationale: NU EXISTA CRIMA ACOLO UNDE NU EXISTA VICTIMA.